Dumnezeul nostru neserios ?!

A-L lua sau a nu-L lua pe Dumnezeu în serios! Aceasta e noua întrebare!

Discuția despre seriozitatea lui Dumnezeu în ceea ce spune și cere, a pornit de la o minciună arahaică a Șarpelui cel vechi, inoculată în inocenta Eva. „Dintre toate relele care ni s-au făcut și încă ni se mai fac, minciuna este cel mai mare”, scria Petru Creția. Fără a fi o instanță morală, Adam și Eva ar fi trebuit să devină suspecți imdeiat ce diavolul L-a făcut neserios pe Tatăl lor, Dumnezeu.

Neseriozitatea este o formă a lipsei de încredere sau un rezultat al trădării încrederii. Ori trădarea încrederii cuiva în noi este o vină gravă, este o mutilare morală care adesea îl metamorfozează pe cel înșelat în tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului. „Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii ci și de bucuria încrederii și de noblețea ei.”

Recitind cântarea lui Moise din Exod 15, am descoperit o particularitate interesantă. Imnul reflectă și relevă că Dumnezeul lui Israel a determinat  Egiptul prin faptele dovedite în timpul „negocierilor” să-L ia serios. Că El nu se joacă de-a eliberarea și nici de-a judecarea vinovaților. Egiptul nu L-a luat în serios pe Dumnezeu până la capăt, fapt ce dovedește că Faraon a pornit în urmărirea și aducerea fugarilor înapoi în Egipt. Însă înmormântarea întregii oști în frunte cu Faraon în apele Mării Roșii a avut un impact extraordinar asupra popoarele prin vecinătatea cărora poporul Israel urmau să treacă:

Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale. Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: apucă groaza pe filisteni, se înspăimântă căpeteniile Edomului, şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat (Exod 15, 13-16).

Popoarele amintite luaseră în serios  puterea Dumnezeului evreilor și au ales inițial să stea „cuminți”. Prin ceea ce făcuse, Dumnezeu le-a creat evreilor un drum de liberă trecere prin toate granițele popoarelor .

Dacă a fost cineva care nu L-a luat pe Dumnezeu în serios acesta a fost propriul Său popor de atunci și din toate timpurile. Dacă mai târziu aceste țări vor declara război poporului Israel va fi pentru că au descoperit din relația pe care evreii au avut-o cu Dumnezeu că aceștia nu-L luau în serios.

Există o discrepanță între atitudinea popoarelor străine față de Dumnezeu (spaima, frica, leșinul, groaza) și atitudinea poporului evreu față de El (cârtire, nemulțumire, nerecunoștință, revoltă, etc). Pe măsură ce vom înainta cu evreii prin pustie, vom descoperi că apropierea lui Dumnezeu față de popor a a produs în cele din urmă o distanțare relațională între ei din cauza gestionării imature a harului oferit de Dumnezu ca șansă de corectare și ca o licență spre o continuă păcătuire.

Cu o mentalitate idolatră și îmbibată cu păgânism poporul a interpretat greșit declarația lui Dumnezeu: „Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul” (Exod 6,7). Declarații de acest gen plus minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a-Și arăta slava, copiii lui Israel, le-au tălmăcit eronat și egoist, așteptând, probabil, ca Dumnezeu să le împlinească în ciuda neascultării lor.

Acel „Eu sunt Domnul!” cu care îi confruntase Dumnezeu până acum, obliga la un tip de relație cu totul diferit. Nu Domnul a fost făcut pentru ei, ci ei pentru Domnul” iar binecuvântarile nu urmau să vină la un „click” al degetelor ci ca un rezultat al ascultării lor față de El.

În societatea în care trăim, seriozitatea nu mai este o virtute. Decadența socială este și ea un avorton dezgustător al lipsei de integritate și seriozitate. Creștinii care trebuiau să joace un rol important în reabilitarea adevărului, au fost de multe ori campioni în eșuări nescuzabile legate de integritate. Discursurile creștinilor despre morală și etică sunt interepretate de societatea postmodernă ca fiind vorbării găunoase din cauză că argumentele pe care le aducem deși pot fi imbatabile, sunt  impracticabile tocmai de către cei care le propovăduiesc cu atâta entuziasm.

Lipsa de respect față de Dumnezeu, ateismul, libertinismul religios, devierile de conduită sunt, din păcate și un efect al netrăirii creștine în mod serios. Adventul (a doua venire a lui Isus) va fi ridicularizat și din cauză că așteptătorii numai de așteptare nu le pasă. Majoritatea creștinilor de-alungul secolelor fiindcă n-au reușit să se înalțe continuu spre Dumnezeu, au crezut că-L pot „înjosi” pe Dumnezeu. Iar acestă „înjosire” a Lui nu s-a putut face decât coborând standardele puse de El.

Nu, Dumnezeu, nu este neserios în ceea ce promite dar în tainica Lui înțelepciune a ales să fie reprezentat pe pământ de oameni care adesea sunt neserioși în împlinirea voiei Sale. Prin neseriozitatea mea ca și creștin, Dumnezeu nu va fi mai puțin Dumnezeu, însă eu voi putea pierde șansa unică de a beneficia de cea mai seriosă și ”consistentă” răsplată oferită vreodată cuiva: veșnicia cu Hristos.