Fără coroană și totuși rege
Ghedeon le-a zis: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi.” Ghedeon le-a zis: „Am sa va fac o rugaminte: dati-mi fiecare verigile de nas pe care le-ati luat ca prada.”… Greutatea verigilor de aur, pe care le-a cerut Ghedeon, a fost de o mie sapte sute de sicli de aur… (Jud. 8, 23.24.26a)
Deși refuză coroana sau postura împărătească, Ghedeon cere beneficiile unui monarh. Și ceea ce este cel mai grav, Ghedeon ajunge să fie atras exact spre zona interzisă de Dumnezeu în ce privește principiile unei posibile monarhii (vezi Deut. 17, 14-17). Astfel că împăratul neproclamat și neîncoronat acumulează o avere considerabilă și un număr mare de neveste plus o concubină din Sihem, relație din care se va naște spinul malefic al lui Israel.
Privind la Ghedeon descoperim încă o dată cât de vulnerabili suntem atunci când am ajuns cocoțați pe culmile vremelniciei. Poziția și renumele nu este tot ce contează în viață iar dacă ne permitem permisii lungi de pe frontul marii lupte dintre bine și rău, riscăm decadența.
După victorie Dumnezeu nu mai este în centrul atenției poporului și nici a lui Ghedeon. Primordialitatea este împărțirea prăzii. Un popor ce făcea foamea sub robie madianită ajunge sa-și îndese în sân și desagi aur și alte valori prădate de la inamic. Sub febra luptei și euforia victoriei, prada de război este ultimul lucru la care se gândește Ghedeon. Însă după ce lucrurile se limpezesc, generalul consideră că are și el dreptul să calce peste austeritate. Cele 20 kg de aur nu par a fi o avere imensă dar dacă o socotim în banii de azi ne dă o fabuloasă sumă de aproape 700.000 de euro. E ceva, nu?
În abundență tindem să ne pierdem valoarea ca om deoarece începem să considerăm că banii sunt cei care ne dau valoare când ar trebui să știm că noi suntem cei care dăm valoare banilor prin modul în care îi administrăm. Când ai trăit în austeritate din cauza anumitor conjuncturi existențiale, abundența poate fi un mare pericol, acela de a rămâne tot înrobit. Schimbi doar forma de robie, de la cea exterioară la cea interioară care adesea este cea mai grea robie.
Soluția pentru precaritate nu este înavuțirea peste noapte ci perseverența, constanța și dezvoltarea continuă. Abundența subită poate fi mult mai dăunătoare existenței decât lipsa deoarece duce de obicei la risipă accelerată. Pe de altă parte, e bine de știut că huzurul nu este neapărat un semn al fericirii pentru că, de cele mai multe ori, experiența vieții relevă că acesta este legată mai degrabă de simplitate decât de exces. Ceea ce-i face pe oamenii avuți nefericiți sau neîmpliniți, nu este materialismul în sine ci prețul plătit pentru obținerea acestuia. Lipsa limitelor, a măsurii, neputința sau lipsa dorinței de a spune „Destul!” sunt ingredientele sigure ale nefericirii și auto ruinării. Te bucuri de ceea ce ai doar dacă ai timp să te oprești ca să-ți inventariezi agoniseala spre a o valorifica înstrăinând parte din ea către cei care trăiesc în lipsuri. Viața din belșug este acolo unde belșugul nu dăunează vieții!