Fiu pentru fiu
29. La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
30. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. (Exod 12)
E noaptea pe care Dumnezeu a tot amânat-o. Prin plăgile anterioare, care au lovit Egiptul și egiptenii timp de 8 luni, Dumnezeu nu a făcut altceva decât să pună piedici în calea morții. Alegerea morții sau vieții a fost în mâna lui Faraon, însă el a făcut o dramatică alegere în favoarea nimicirii.
Din momentul în care Faraon a hotărât continuarea luptei și după plaga a noua, greșeala a fost, cel puțin, dublă. În primul rând continua să-L înfrunte pe Dumnezeu cu toate că era deja dovedit ca perdat în fața Lui și în al doilea rând s-a încăpățânat să țină în detenție înrobitoare pe „întâiul născut” lui Dumnezeu, Israel, deși fusese avertizat de consecințele fatale ale acestei decizii: „Asa vorbeste Domnul: „Israel este fiul Meu, intaiul Meu nascut. Iti spun: Lasa pe fiul Meu sa plece, ca sa-Mi slujeasca; daca nu vrei sa-l lasi sa plece, voi ucide pe fiul tau, pe intaiul tau nascut.” (Exod 4, 22.23)
Târgul propus de Dumnezeu a părut hilar pentru Faraon când de fapt a fost un mod elegant prin care Domnul îi cerea înapoierea propriului fiu. Dacă pentru Faraon evreii erau doar o masă productivă, pentru Dumnezeu însemnau familie. Din acest considerent, abuzul căruia Faraon nu dorea să-i pună capăt prevestea o pedeapsă cruntă. „Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui”, urma să evoce, explicit, Zaharia (2,8) peste câteva secole. De aceea i se propune împăratului schimbul de vieți: „Dacă iei mâinile de pe fiul meu, eu nu mă voi atinge de fiul tău. N-am venit să-i răzbun ci să-i răscumpăr. Așa că îți întind mâna păcii”, îi spune Dumnezeu cu alte cuvinte.
Atunci când nu-L cunoști pe Dumnezeu și păcătuiești împotriva Lui este un păcat din neștiință de care El nu ține seamă, dar după ce Dumnezeu ți se revelează și continui împotrivirea față de voia Sa, înseamnă o păcătuire cu bună știință pe care Dumnezeu o contabilizează fie până la vreme de pocăință, fie până la codamnare.
În altă ordine de idei, uciderea întâilor născuți era, deși ne vine greu să credem asta, un semn al harului divin. Egiptenii meritau cu toții pedeapsa divină pentru că sub o formă sau alta toți au batjocorit, pasiv sau activ, pe întâiul născut al lui Dumnezeu. Lovirea întâilor născuți dintre oameni era un mesaj divin de atenționare a ceea ce poate să facă Dumnezeu cu aceia care Îl desconsideră.
Uciderea primului născut lovea, într-o mare măsură, în echilibrul și viitorul familiei. Primul născut avea privilegii multiple față de restul fraților lui, însă era pusă pe umerii lui și responsabilitatea de a duce mai departe cu cinste numele familiei, valorile ei, genealogia ei. Un neam întreg se putea stinge sau să devină periferic din cauza unui prim născut care-și neglija luarea în serios a rolului de reprezentat al familiei.
În cazul prințului Egiptului, istoria imperiului ar fi urmat să se scrie prin viața lui dacă propriul tată nu ar fi pus de bună voie sabia în mâna Nimicitorului.
Mai mult decât atât, uciderea primului născut periclita însăși viața lui Faraon. Iată și de ce: „Faraon se considera a fi Horus, fiul marelui Osiris… În clipa în care Faraonul murea, întâiul său născut, care ședea pe scaunul său de domnie, era dator să îndeplinească toate ceremonialurile de îmbălsămare și de înmormântare. Dacă acestea erau făcute cu toată pompa, faraonul mort, care în timpul vieții fusese Horus, se metamorfoza în Osiris, zeul lumii de dincolo, iar fiul său îi va lua locul în lmea celor vii, ca Horus. Lovind cu moartea pe întâiul născut al lui Faraon, Dumnezeu S-a atins, de fapt, nu numai de următorul zeu în viață al Egiptului, ci și de veșnicia lui Faraon”[1] (sublinierea îmi aparține).
Aplicând evenimentul de atunci la timpul nostru, ceea ce trebuie să nu uităm este că veșnicia creștinilor și a oamenilor în general este periclitată din cauza respingerii Întâiului născut din Tatăl în favoarea întâiului răzvrătit creat de la Tatăl. Cei care vor plăti cu propriul sânge despărțirea veșnică de Tatăl vor fi din categoria păcătoșilor iubitori de libertățile înrobitoare ale trangresiunii luciferice. Exilându-L pe Isus din viața ta înseamnă să-L trimiți într-o formă a robiei în care El este cel care trebuie să se supună dorințelor tale. Această restrângere a libertății lui Isus în viața ta, te scoate în afara legii și a harului divin. Liberul arbitru cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, nu trebuie să devină un mijloc de a-L exclude din viața noastră ci de a-L preamări. Liberatatea de alegere ne-a fost oferită de Creator ca să luăm hotărări drepte în urma observării strâmbătății acestei lumi. A alege, însă, deformarea în detrimentul formării înseamnă pervertirea liberului arbitru și autocondamnare. Toate darurile și capacitățile cu care am fost înzestrați, ne-au fost oferite cu scopul de a fi folosite în spațiul binelui, altfel ele își pierd din valoare și ne pot aduce propria distrugere. Suntem cu adevărat liberi nu atunci când facem tot ce vrem ci atunci când facem tot ce trebuie. Și tot ce trebuie este să rămânem în perimetrul influenței divine, având o atitudine permanentă de supunere în dragoste.
În concluzie să reținem că Dumnezeu va tăia dreptul la eternitate doar acelor păcătoși care au respins divina fraternitate cu Isus.