Inima rea aduce pedeapsă grea
Lăcustele au venit peste ţara Egiptului şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. (Exod 10,14).
Expresia ”în număr mare” se traduce mai exact cu ”foarte greu”. Termenul ebraic folosit aici este kabed, si il mai găsim prezent în plaga pietrei și a focului (9,18.24). Foarte interesant e şi faptul ca atunci când scriitorul cărţii ne informează despre împietrirea inimii lui faraon pe tot parcursul relatării urgiilor, foloseşte acelaşi termen kabed.
Tradus, textul ar suna cam așa: „Lăcustele au venit…, erau de o greutate mare…”. Desigur că o asemenea traducere nu sună prea bine în limba noastră dar mesajul pe care vrea să ni-l transmită scriitorul este de o mare profunzime.
Este un paralelism de excepţie care poartă cu el următorul înţeles: lăcustele care au venit au fost atât de grele precum inima lui faraon. Astfel spus, marea mulţime de lăcuste au fost o consecinţă a împietririi inimii împăratului. Inima lui Faraon a fost kabed(grea) încă de la începutul confruntării cu Dumnezeu, însă a crescut în greutate pe măsură ce închidea fiecare ușă a harului pe care Dumnezeu i-o deschidea.
Plăgile au fost efectul unei cauze. Când inima a fost mai puțin împietrită, plăgile au fost mai puțin devastatoare. Plăgile nu constituie o acțiune divină irevocabilă ci condiționată. Din oferta pe care Dumnezeu și Satana o lansau lui Faraon, acesta a ales în mod voit produsul de pe raftul greșit, alegând pedeapasa păcatului în defavoarea îndreptățirii divine. În loc să-și aleagă Mântuitorul a ales până la capăt călăul care l-a mutilat de moarte.
Învățătura textului este că pedeapsa păcatului este direct proporţională cu afundarea în păcat. Când apostolul Pavel spunea că „cine seamănă vânt va secera furtună” nu era o afirmaţie exgerată ci enunţarea unei legi a păcatului pe care el a observat-o de-alungul istoriei umane. Consecințele păcatului sunt peste puterea noastră de control. Pocăința autentică și mila divină, în schimb, sunt în măsură să limiteze consecințele păcatului practicat anterior schimbării, oferind certitudinea unei vieți veșnice cu Dumnezeu.
Păcatul are legile lui aducând și plata cu el odată, adică moartea. Natura păcătoasă umană încarcă arma distrugerii noastre însă voința noastră este aceea care apasă sau nu pe trăgaci. Astfel moartea veșnică a păcătoșilor nemântuiți poate fi numită, pe bună dreptate, o sinucidere cu premeditare.
Vestea bună pentru noi este că iertarea păcatului și mântuirea păcătosului este direct proporțională cu harul lui Isus și pocăința noastră. Nu-L găsim în Scriptură pe Dumnezeu să aibă plăcere să nimicească păcătosul, dar Îl vedem cât se poate de interesat ca să ierte pe păcătos. Să nu uităm niciodată că plata lui Dumnezeu pentru acei care îl ascultă este fără îndoială mântuirea veșnică, pe de altă parte, moartea veșnică este plata celui ce a inventat păcatul, diavolul, care la rândul lui va fi distrus de propria-i invenție.
Ajută-ne Doamne ca în acest timp al harului, să dorim inima de carne pe care ești gata să ne-o oferi în schimbul inimii care a dat în împietrire!