Ispitindu-L pe Dumnezeu

„El a numit locul acela „Masa şi Meriba”, căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Exod 17,2).

Vă invit în următoarele rânduri să explorăm natura acestui păcat săvârșit de către israeliți, să-i vedem gravitatea și consecințele și nu în ultimul rând, cum îl putem evita.

În Scriptură avem exemple atât de pozitive cât și negative în ce privește testarea lui Dumnezeu. Diferența dintre cele două este dată atât de factorul credință cât și de atitudine și intenționalitate.

Testarea lui Dumnezeu sau Ce nu este ispitirea lui Dumnezeu

În cartea profetului Maleahi (3,10), Dumnezeu Însuși spune: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.”

Prin acest test Dumnezeu a dorit să-și convingă poporul că bunăstarea poporului era condiționată de credincioșia față de Dumnezeu și în ceea ce privește zeciuiala. Călcând porunca de a da a zecea parte din câștig lui Dumnezeu, bani care erau folosiți pentru întreținerea preoților și leviților, poporul își sabota în mod conștient binecuvântările pe care Dumnezeu le trimitea pest e ei.

Provocarea pe care Dumnezeu o lansează poporului  Său este de a fi credincios în cele cerute iar El va onora ascultarea și încrederea binecuvântându-i abundent în toate privințele.

Un al doilea exemplu, oarecum implicit, în ce privește testarea a lui Dumnezeu o găsim în cartea lui Daniel capitolul 3. Cei trei prieteni ai lui Daniel, Mișael, Hanania și Azaria refuză închinarea înaintea chipului de aur al lui Nebucadnețar cu toate că sunt amenințați cu moartea prin arderea în cuptorul încins. Atunci când au luat cuvântul înaintea împăratului pentru a motiva nesupunea lor, au spus următoarele: „Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3,17.18).

Ei ales să se încreadă în Dumnezeu chiar dacă rezultatele urmau să fie fatale pentru ei. Ei nu L-au obligat pe Dumnezeu să intervină și nici nu s-au îndoit de puterea Lui. Ei s-au încrezut și au hotărât să-I rămână credincioși indiferent dacă Dumnezeu va alege sau nu să-Și manifeste puterea.

Până la acel moment au văzut deja de multe ori în viețile lor intervenția divină,  de aceea credința lor nu depindea de o nouă minune. Pentru că s-au convins deja de cine este Dumnezeu, atât în viață cât și în moarte ei erau deja ai Domnului și asta conta cel mai mult. Deși acești tineri nu au fost salvați de cuptorul cu foc, ei au fost salvați în cuptorul cu foc. Credința Îl onorează pe Dumnezeu iar Dumnezeu onorează întotdeauna credința.

Ispitirea lui Dumnezeu

Spre deosebire de cele prezentate mai sus, reacția poporului la Masa și Meriba constituie ispitirea lui Dumnezeu. Prin lipsa apei, lipsă care făcea parte din planul divin, Dumnezeu a dorit, printre altele, să ia pulsul credinței poporului. Rezultatul nu era important pentru Dumnezeu cât mai ales pentru popor. Ei trebuia să vadă la ce nivel au ajuns în ce privește una dintre cele mai importante trăsături spirituale: încrederea în Domnul.

Pentru că Dumnezeu avea de gând să rescrie istoria lumii prin poporul Său, era nevoie de oameni în care Dumnezeu să rescrie chipul Său. Dar aceasta nu se putea face fără acordul lor. O lume nouă se face cu oameni noi, iar Dumnezeu a ales pustiul ca laborator pentru a putea înfăptui înnoirea lor. Încercările prin care El i-a trecut nu au fost destinate decât să topească zgura ce le împiedica strălucirea pe care Dumnezeu o dorea de la ei.

Pe de altă parte însă, nici o ființă umană nu are dreptul de a-L ispiti pe Dumnezeu. A face acest lucru înseamnă a cere imperativ ca Dumnezeu să-Și dovedească divinitatea în modurile în care noi le dictăm.

În cazul evreilor exodului, Dumnezeu își dovedise peste măsură de mult atotputernicia prin intervenții miraculoase la tot pasul. Israel nu era în lipsă de dovezi ci în lipsă de credință, de aceea în mod arogant au cerut o nouă dovadă prezenței Lui în tabăra lor. Ce infamie să ceri Creatorului dovada existenței Sale, când însăși viața creaturii este o dovadă a prezenței Sale netăgăduite!

Poporul s-a îndoit de prezența lui Dumnezeu pentru simplul fapt că El nu le-a îndeplinit instant așteptările. Acest fapt dovedește atât imaturitatea lor cât și necunoașterea inimii lui Dumnezeu: „Puii de leu duc lipsă şi li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine” (Ps. 34,10).

Dumnezeu nu ne suprimă nevoile dar este posibil ca uneori să nu le împlinească așa cum a făcut-o de obicei. Iar atunci când alege un alt mod de a ne binecuvânta cu cele necesare traiului este pentru că acel mod este o cale mai bună de ne apropia de inima Lui.

Israeliții ar fi trebuit să vadă până la Refidim că tot drumul lor a fost o dovadă constantă că Dumnezeu se ține de promisiunea făcută în Egipt. Niciodată până atunci Dumnezeu nu le-a arătat ostilitate ci o continuă disponibilitate de a le face bine.

La Masa și Meriba poporul a dat dovadă și de lipsă de răbdare. Dumnezeu nu ar fi permis poporului Său ca să moară de sete, așa cum ei au acuzat. Ei ar fi trebuit să aștepte ceea ce Dumnezeu le-a pregătit ca meniu complet. Necredința este adesea grăbită în timp de credința este răbdătoare și gata să îndure.

Nerăbdarea îl dezonorează pe Dumnezeu și este o formă de a-L ispiti pe Dumnezeu să acționeaze după ceasul noastru și nu după timpul ales de El. „Toate își au vremea lor”, spunea Solomon (Ecl.3,1), „și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui” . De aceea, a acționa mai devreme decât este stabilit de Creatorul și Suveranul nostru divin  poate înseamna uneori ispitirea lui Dumnezeu.

Trăim într-o cultură a instantaneului, a timpului real, între alerta de știri și Twitter. Știm întotdeauna totul dar nimicuri, suntem întotdeauna în prezent dar adesea absenți de la autenticele întâlniri cu nerepetabilul. Tot timpul interconectați într-o lumea virtualului și deconectați de adevărata Sursă; Dumnezeu. Vrem să culegem imediat ceea ce am semănat și să ne bucurăm de glorie după primul pas făcut în lumea aceasta.

Istoria de la Masa și Meriba vrea să ne învețe, printre altele, că avem nevoie de răbdarea unui plantator, de previziunea unui fermier și de mentalitatea unui semănător.

Fiindcă suntem înconjurați de tehnologii care ne fac viețile mai rapide și mai ușoare, avem tendința să privim și realitățile spirituale în acești termeni. Însă aproape toate realitățile din Scriptură sunt descrise în termeni agricoli care implică durată și dificultate. Vrem ca lucrurile să se întâmple cu viteza luminii în loc de viteza creșterii unei semințe plantate în pământ. Vrem ca visele noastre să devină realitate peste noapte iar rugăciunile să primească răspuns imediat. Cheia visurilor mari și a rugăciunii stăruitoare este o gândire pe termen lung. În loc să gândim în termenii timpului ar trebui să să ne gândim în termenii eternității.

A-L ispiti pe Domnul înseamnă să alegi să păcătuiești (încălcându-I poruncile), așteptând ca Dumnezeu să-ți înmulțească harul. Deși toți citim că „plata păcatului este moartea”, cei mai mulți dintre păcătuim cu entuziasm știind că oricum Dumnezeu ne iartă (vezi Anania și Safira – Fapte 5). Păcatul cu premeditare înseamnă să-L ispitești pe Dumnezeu și prezintă un risc prea mare pentru a ni-l asuma. Cele mai dese rugăciuni sunt cereri de iertare și nu rugăminți de a nu cădea în ispită. Credinciosul sezonier crede că a cere iertare este dovada pioșniei când de fapt evlavia înseamnă alegerea de a nu întrista pe Dumnezeu prin aruncarea deliberată în brațele păcatului.

A-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă să invoci și să pretinzi una sau mai multe dintre făgăduințele Lui cu toate că trăiești o viață de neascultare intenționată (Iacov 4,2.3). Orice binecuvântare oferită depinde de o condiție și cu toate că nu datorită credincioșiei noastre se îndură Dumnezeu de noi, nu ar trebui să neglijăm îndeplinirea condițiilor cerute de El în vederea binefacerii noastre. Harul nu ne este dat pentru a ne înmulți capitalul păcatelor ci pentru a ne ne convinge că nu există viață cu adevărat în afara sfințeniei, prin urmare, încetarea păcătuirii este unul dintre motivele harului acordat.