Iubirea ca lovitură sub centură
Evanghelia lui Isus este un manifest revoluționar care cuprindea principiul dăruirii pentru dobândire. Stăpânitorii există pentru că oamenii au stat cu sabia de pază la peticul de proprietate. Orice este păzit este răvnit de năvălitor, fie că este puțin sau mult. Stăpânirea nu își mai are sensul și stăpânitorul nu mai are poftă de cotropire dacă tot ceea ce poruncește cu duritate i se oferă cu gentilețe. Opoziția și lupta până la sânge îl face pe cuceritor să se simtă mare și puternic, ori Isus vorbește de o despuiere a dușmanului prin dăruire: „Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i și pe cealaltă. Dacă îți ia cineva haina cu sila, nu-l opri sa-ti ia si camasa. Oricui iți cere, dă-i; și celui ce-ți ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi” (Luc.6:29.30).
Împotrivitorul nu va găsi nici o satisfacție durabilă a „câștigului” care nu a fost câștigat. Nimeni nu poate fi declarat învingător într-o luptă care nu s-a dat. Nu există coșmar sufletesc mai mare decât să porți pe cap laurii unei victorii dăruite și nu dobândite. Când cel mai tare ca tine te silește prin amenințare să-i dai haina iar tu îi oferi cu dispoziție și cămașa, tâlharul pleacă mai sărac decât și-a programat fiindcă nu va mai avea simțământul bunului cucerit devreme ce nu a fost.
Demonica furie a diavolului și a nobilimii clericale deviante creștea în proporții pe măsură ce Isus nu putea fi corupt să-și însușească ceva lumesc. De aceea, darea la moarte a lui Isus nu a fost nici măcar un pic o victorie câștigată de cei care Îl urau. Prin uciderea lui Isus, atât diavolul cât și clerul, și-au semnat rușinoasa înfrângere. Isus a murit ca salvator în timp ce aceia care L-au dat la moarte s-au condamnat să trăiască pe mai departe ca niște lași perdanți. Pierderea lor nu a fost doar că au ucis un om nevinovat ci că au ucis un om care n-a ripostat în fața morții.
Avantajul creștinului ce trăiește sub apanajul sfințeniei este că lumea nu mai are nimic în el, prin urmare nu are nimic de luat de la el. În răspunsul pe care Isus îl dă întrebării: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?”, găsim modelul de viață pe care El îl propunea poporului său. „Dați Cezarului ce e al Cezarului…” înseamnă de fapt „Sunteți datori Cezarului cu ce este al lui. Banii pe care îi aveți, lui îi aparțin fiindcă are chipul lui pe ei. De aceea el se va întoace mereu după ce e al său până îi va fi înapoiat cu totul. Dar dacă returnați Cezarului ce are la voi, s-a terminat cu robia voastră.”
La fel este și cu cezarul Satan. El este ca un copil răzgâiat care zice că-ți dă jucăria lui pe gratis și după puțin timp vine după ea pretinzând și dobândă că ai găsit plăcere jucându-te cu ea. Dacă înțelegi să nu împrumuți nimic din ce este a lui, ai scăpat de robia sa, cu toate că nu vei scăpa de hărțuitoarele lui oferte și promoții.
Un popor ce este unit în dragostea lui Dumnezeu posedă bomba atomică ce amenință imperiul păcatului de pe acest pământ. Iubirea este lovitura sub centură a oricărei tiranii harmatologice. Chiar dacă biciul crudului tiran lovește spinarea ta, ești declarat învingător de către Dumnezeu, ba chiar mai tare dacă te poți ridica din praful însângerat și să spui o rugăciune de binecuvântare călăului.
Giovanni Papini scria că „un norod de sfinți ce se iubesc între ei n-ar avea ce să facă cu împărații, cu tribunalele cu oștirea pământului.” Când deasupra noastră este Dumnezeu, când peste noi guvernează Dumnezeu, pe pământ nu va mai fi nevoie de cezar.
Același Papini conchide trist afirmând: „Însă obșteasca pocăire a oamenilor prin Evanghelie nu s-a înfăptuit încă și împărații mai sunt trebuitori.”