Lamentare sau jubilare?

Dacă Refidim ar fi o școală atunci ar fi cunoscută ca fiind locul în care se predau cursuri intensivede viață. Deși nu ni se spune câtă vreme au stat la Refidim, știm că acolo poporul s-a confruntat la intervale scurte de timp cu două crize existențiale: criza de apă și de pace.

Există un paralelism importat între cele două situații de criză și acestă structură ascunde câteva învățături importante și pentru noi.

Sunt cel puțin două puncte care sunt evidente aici. În primul rând răspunsul poporului în criza apei este diametral opus față de cel al lui Moise în momentul atacului amalecit. În al doilea rând observăm un contrast  și în atitudinea lui Moise față de revolta poporului respectiv atacul lui Amalec.

Paralelismul acesta scoate în evidență progresul spiritual și creșterea lui Moise în credință în timp ce poporul rămâne cu corigențe îngrijorătoare în ciuda evenimentelor de la Mara și pustia Sin.

La Refidim, Moise trece de la temerea că va fi ucis de poporul recalcitrant și revoltat la curajul de a înfrunta o armată de profesioniști în timp ce poporul zace mai departe în acreala lor sufletească.

Aceste două tipuri de atitudini dau mărturie că adversitatea pe de-o parte clădește caracterul iar pe de alta dovedește caracterul. Dintr-o situație potrivnică oamenii ies fie mai puternici și încrezători, fie mai slabi și pesimiști. Minusurile în viața nu sunt cumulul de eșecuri care le întâmpinăm ci lipsa voinței de a le depăși, a ne ridica și merge mai departe. Eșecul este, așadar, alegerea de a rămâne căzut.

Maturizarea lui Moise ca om și lider se observă chiar și în deznodământul fiecărei crize prin care trece. După revolta poporului din prima situație cu toate că Dumnezeu intervine și dă apă poporului, Moise numește locul minunii Masa și Meriba, un nume centrat pe om și faptele sale. Astfel că locul intervenției divine urma să poarte peste generații un nume dezonorant din cauza lipsei de credincioșie a poporului. Tensiunea la care a fost supus a umbrit și în Moise slava minunii divine și probabil ca un gest de supărare pe popor, el alege aceste nume care să reprezinte un fel de monument al rușinii.

După victoria asupra lui Amalec, când din nou iese în evidență mâna lui Dumnezeu, Moise ridică un alt monument care, de data aceasta, va purta un nume orientat spre Dumnezeu. Iehova-Nissi este pentru Moise o revelație. Fiecare minune îl schimbă, apropiindu-l și mai mult de Dumnezeu care mai târziu, pe Muntele Sinai, îi cere să vină mai aproape.

Masa și Meriba este locul care dezvăluie caracterul omului, în timp ce Iehova-Nissi arată spre caracterul lui Dumnezeu. Masa și Meriba vorbește despre modul în care omul răspunde dragostei lui Dumnezeu dar Iehova-Nissi ne revelează o dragoste divină ce se revarsă în ciuda necredinței omului.

Iehova-Nissi devine pentru Moise un mod de a-și trăi viața. Acolo, el își alege definitiv destinul care va depăși granițele vremelniciei. Moise vede încă de pe acum viitorul garantat pe care Dumnezeu îl oferă poporului. Lui Moise îi este tot mai clar că singura piedică de a nu intra în Țara Făgăduinței era nimeni altul decât Israelul necredincios și zăbavnic la ascultare.

Episodul „Refidim” ne învață că viața nu este un continuu sau permanent port al fericirii; că liniștea poate fi oricând întreruptă de răbufniri frustrante datorită lipsei răbdării noastre; că pacea se poate menține chiar în mijlocul războiului atâta timp cât ți-ai ales bine partea.

Tot de la Refidim descoperim că atitudinea încrezătoare și verticalitatea face diferența între lamentație și jubilație. Cel care se lamentează eșuează și cade mereu în aceleași greșeli, acuzându-i pe alții de greutățile lui. Cel încrezător își asumă responsabilități și învață din fiecare greșeală, conștient fiind că eșecul este parte componentă a reușitei. Omul vertical perseverează, se avântă pe culmi temerare și își asumă riscuri previzibile,  se debarasează de gândirea precară. Răsplata omului vertical aici în vremelnicie este jubilarea iar la final de tot, glorificarea.