Noe – între bancuri şi credinţă

Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă (Evrei 11,7).

Să construieşti o corabie când alţii îşi fac vile este un act de credinţă. Să investeşti banii şi resursele tale în lemne şi smoală când alţii îşi cumpărau mobilă nouă şi îşi puneau termopane este un act de credinţă. Să vorbeşti despre un sfârşit al lumii când la bursa vremii, toate cotaţiile erau în top, este un act de credinţă. Riscul trăirii prin credinţă este inconsecvenţa, adică să-ţi permiţi să crezi şi din ce îţi spunea lumea că ar trebui să crezi. Abia atunci devii ridicol; ridicol pentru lume şi ridicol faţă de tine însuţi. Noe, însă nu fost aşa, credinţa lui a făcut ca lumea să pară ridicolă.

Oamenii veneau la predicile lui Noe ca la un teatru de comedie, le era simpatic şi după ce râdeau bine de argumentele lui în favoarea potopului, se apucau să-l mai ajute la construirea „OZN-ului”, că tot nu aveau mare lucru de făcut acasă. Tot în timpul lui Noe a „apărut” şi prima broşură de bancuri şi glume, iată unul: Întrebare: Ce face Noe în fiecare dis de dimineaţă pe-afară? Răspuns: Strânge rouă pentru potop.

Şi aşa, între zâmbetul mulţimii de atunci şi suspinul lui Noe, anii treceau: 10,20,50,70,100. Noe construia şi predica cu mare înflăcărare despre timpul sfârşitului. În audienţă era şi bunicul lui, Metusalah, spre care  Noe adesea îndrepta atenţia ca spre o profeţia vie: „Când va muri el, va veni potopul, numele lui conţine profeţia, ascultaţi-o, credeţi-o!”

Au fost în vizită la Noe şi oamenii de ştiinţă a vremii, erudiţi cercetători să-l convingă de realitate, de realitatea lor. N-au reuşit, bătrânul Noe era un „încăpăţânat” în credinţa lui. El vedea prin ochii credinţei ceea ce ochiul firesc nu poate vedea, el a ştiut că Dumnezeu nu-l minte şi nu-şi bate joc de el.

Credinţa nu are nevoie de minuni pentru a continua să existe. Dumnezeu putea să facă o intervenţie miraculoasă în timpul lui Noe, cu mult mai devreme. Putea să trimită o ploaie de 5 minute încă de la începutul construcţiei corabiei şi ar fi convins mult mai mulţi să creadă. Dar asta nu mai era credinţă ci vedere. Credinţa înseamnă să te rogi într-un anotimp secetos pentru ploaie şi apoi să ieşi din casă la plimbare cu pelerina pe tine. Cu Dumnezeu vedem adesea, doar puţin înainte, dar ce contează când ştii şi crezi că El este deja în viitor.

Lecţia pe care Dumnezeu vrea să ne înveţe prin exercitarea credinţei este că omul nu trebuie să aibă întotdeauna nevoie de un argument sau raţionament pentru a face ceea ce El îi cere să facă. Viaţa cea mai frumoasă în viziunea lui Dumnezeu nu este definită de realităţi palpabile ci de încredere. Cei care umblă prin vedere în viaţa asta sunt precum nişte autoturisme care circulă doar cu faza scurtă în beznă pe un drum cu sens unic, deşi au la îndemână faza lungă.

Trăirea prin credinţă a lui Noe a avut două efecte majore, unul pozitiv şi unul negativ. Efectul pozitiv a constat că şi-a salvat familia; credinţa sa a salvat până la urmă ce era mai de preţ pentru el, familia. Efectul negativ constă în faptul că viaţa lui Noe de credinţă a condamnat lumea întreagă. Prin neacceptarea mesajului divin transmis prin Noe, lumea de atunci şi-a semnat de bunăvoie sentinţa de moarte. Nimeni nu a putut spune că nu a ştiut. Semnele erau prezente între ei.

Cu câteva zeci de zile înainte de potop, Metusalah moare. La moartea lui, Noe trebuie să fi ţinut o predică de neuitat. Inima lui Noe şi a familiei sale erau pline de emoţie, profeţia lui Enoh se împlineşte prin moartea lui Metusalah (când va muri, voi trimite ape). Corabia era gata, doar câteva retuşuri mai trebuiau. Apoi a venit ziua când un alt semn a fost arătat în faţa lor: animalele care veneau ordonat în corabie. Animale domestice şi sălbatice urcau cuminţi în arcă, tot felul de păsări aterizau pe acoperişul corabiei. Şi chiar şi-atunci oamenii mai citeau bancuri din ultima broşură publicată: Întrebare: Ce face Noe cu animalele în corabie? Răspuns: Grădină zoologică. Şi iarăşi râsete, şi iar batjocoră…

Apoi a venit ziua când Dumnezeu a închis uşa. În timp ce Noe era în prag, întristat şi cu lacrimi pe obraji, un altul propune ca al treilea volum de bancuri să înceapă cu acesta: Întrebare: Cum se simte un om căreia i se trânteşte uşa în nas? Răspuns: Întrebaţi-l pe Noe. Şi iarăşi un cor de râsete. Şapte zile au tot râs şi spuneau glume pe seama lui Noe. În a şaptea zi, gluma se îngroaşă, sau mai bine zis se udă, ca mai târziu să se înnece în disperare. Pământul se înneca împreună cu pământenii miopi şi orbi în cele ale credinţei. Credinţa triumfă, iar oamenii credinţei plutesc pe ape ca o floare de nufăr; sunt salvaţi.

Într-o lume ce-şi aşteaptă sfârşitul prin foc, de astă dată, tu de care parte eşti?  Alegi calea credinţei sau stai la coadă aşteptând să cumperi bestseller-ul vremii: Cele mai tari bancuri despre a doua venire?