Păcatul imposibil de iertat sau Cât de departe este prea departe?

4. Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt,
5. şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –
6. şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit (Evrei 6).

Unele lucruri chiar sunt imposibile. Cartea Evrei aminteşte patru dintre ele: este imposibil ca Dumnezeu să mintă (6,18); este imposibil ca sângele taurilor şi ţapilor să şteargă păcatele (10,4); este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu fără credinţă (11,6) şi este imposibil ca cei care au fost luminaţi odată în credinţa creştină să mai fie reînnoiţi dacă apostaziază. (G. Knight, Exploring Hebrews)

Pasajul acesta, alături de altele pe tema aceasta (Evrei, 10,26-29; Evrei 12, 16.17; Matei 12,31.32; Marcu 3, 28.29; Luca 12,10), a fost unul dintre cele mai dezbătute din istoria creştinismului. De-a lungul istoriei creştine, pasajul a fost interpretat, de mulţi, în sensul că cei apostaţi nu vor mai putea fi niciodată să fie readuşi în relaţie mântuitoare cu Isus şi în părtăşie cu biserica Lui. O altă grupă sugerează o altă interpretare, contrară celei de dinainte.

În următoarele rânduri voi aşeza poziţia mea referitoare la pasaj care, desigur, nu clamează  pretenţia de autoritate ci pur şi simplu, un mod de abordare personal.

Apostazia este o consecinţă a imaturitaţii creştine, a refuzului de a creşte în Hristos şi în adevărurile Sale (vezi cap.6,1). Maturitatea creştină nu este acelaşi lucru cu vechimea în biserică. Ea vine în urma unei dezvoltări a relaţiei cu Isus şi este bazată pe făgăduinţele de netăgăduit ale lui Isus cu privire la prezentul şi viitorul fiecărui om.

Apostazia poate începe cu o alegere greşită, sub presiunea momentului, dar care se poate extinde pe tot parcursul vieţii. Cei care apostaziază nu au reuşit să descopere faptul că cele mai bune lucruri din viaţă nu se capătă prin vedere ci prin credinţă (vezi exemplul Israelului din pustie)

Imposibilitatea reînnoirii nu este un demers răzbunător al lui Dumnezeu faţă de cei care I-au întors spatele, ci mai degrabă este o dovadă de înalt respect al lui Isus faţă de cei care aleg în mod deliberat şi continuu sa-I întoarcă spatele. În acest context lucrurile imposibile la Dumnezeu sunt acelea pe care noi nu I le îngăduim să le facă posibile. Continuarea vieţii în apostazie este un mod ieftin de a trăi viaţa şi este drumul sigur înspre sinucidere spirituală, şi de ce nu chiar fizică (vezi Iuda).

Apostazia este, conform declaraţiei lui Pavel, răstignirea din nou a lui Isus. Cu alte cuvinte, cei care Îl repudiază pe Hristos pentru a-şi salva sau recâştiga reputaţia lumească, sau pentru a scăpa de anumite complicaţii în viaţa trecătoare, declară public că viaţa lor şi ceea ce au, este mai important decât Isus. E un lucru grav să-L răstigneşti pe Isus, pentru că nu ai ştiut ce faci, n-ai ştiut că e Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul tău, dar cu totul diferit stau lucrurile când Îl dai să fie răstignit, fiind deplin conştient de cine este El şi ce a făcut pentru tine. Cei care întorc spatele lui Isus, după ce au umblat o vreme cu El, îi determină pe cei care privesc, să râdă şi să-L batjocorească din nou pe Isus, care L-ai pus pe cruce în locul poftelor şi dorinţelor tale lumeşti. De fapt batjocoritorii spun: „Doar atât înseamnă Hristos pentru tine?”; „Atât de puţin valoros este scumpul tău Mântuitor?”; „Ce creştinism e acela şi ce valoare are el dacă te conduce spre un act de o asemenea laşitate?” (G. Knight, 101).

Răstignirea lui Isus a doua oară, în sens spiritual vorbind, nu este o moarte ispăşitoare pentru păcatele mele ci mai degrabă este o răstiginire a Lui pentru ca eu să pot păcătui. La Golgota, când Isus S-a dat ca jertfă de ispăşire, nu a fost vorba, în primul rând, de crimă, dar a doua răstignire pe care o face apostaziatul este o crimă cu premeditare. La venirea Sa în trup pe acest pământ, Isus ne-a găsit într-o relaţie de vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 5,10), de aceea prima răstignire a lui Isus a fost şi o consecinţă firească a acestei duşmănii. Cei mai mulţi nu au ştiut pe cine răstignesc, de aceea Isus a şi cerut Tatălui iertarea lor din cauza neştiinţei. Însă răstignirea lui Isus, moartea Sa ispăşitoare, învierea Sa, au adus împăcare între om şi Dumnezeu (Efeseni 2,6). Hristos a făcut pace cu noi, iar El se aşteaptă să o apreciem şi să o păstrăm. Întoarcerea armelor împotriva lui Isus deşi armistiţiul a fost ratificat cu sângele Lui, e o dovadă de înaltă trădare, un fel de atac pe la spate. De la Golgota, omul nu mai are nici un motiv (nu că ar fi avut până atunci) de a fi duşmanul lui Dumnezeu şi nici de-a fi în război cu El. Cei care-L răstignesc pe Isus a doua oară ştiu bine ceea ce fac, de aceea nu vor fi consecinţe atenuante la judecată.

De ce este imposibil ca cei ce au apostaziat să fie readuşi la pocăinţă?

Reînnoirea este imposibilă doar pentru aceia care aleg să rămână într-o stare de respingere şi împotrivire continuuă faţă de chemarea Duhului Sfânt la refacerea relaţiei cu Isus Hristos. Pentru toţi există un „astăzi” în care inimile pot fi deschise din nou pentru Dumnezeu, dar acest „astăzi” nu durează veşnic. Căderea de la credinţă este ceva regretabil, dar să rămâi căzut este ceva tragic.

Dacă eşti printre cei căzuţi, în Numele lui Isus, ridică-te! El este lângă tine să-ţi dea mâna Sa, tu trebuie doar să te prinzi de ea. Dacă eşti printre cei care încă stau în picioare, roagă-te şi veghează să nu cazi!