Pocăința ca recidivă
Faraon este, categoric, omul care te surprinde, este imprevizbil. Te poate înfuria peste măsură dar te poate înduioșa în ziua următoare. Poate apărea ca un despot nemilos dar și ca un păcătos doritor de pocăință. Faraon este omul care poate lua orice chip, orice înfățișare însă nu de dragul schimbării în bine ci din dorința de a-și duce până la capăt cauza în care crede.
Încă de la început, Faraon te surpinde prin cruzime, infatuare, indiferență, iresponsabilitate, încăpățânare și lipsă de respect față Dumnezeu. Însă ceea ce te surprinde cel mai mult la el este simularea pocăinței.
Iată două exemple interesante:
”Faraon a trimis să cheme pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi. Rugaţi-vă Domnului ca să nu mai fie tunete şi piatră; şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi” (Exod 9,27.28).
Declarația aceasta este făcută în timpul plăgii a șaptea și este una surprinzătoare din mai multe motive:
- Recunoașterea că a păcătuit. Cred că trebuie să fii fost înmărmuritor pentru cei care l-au auzit, că Faraon, fiul lui Ra, recunoaște în fața lui Moise, fiul lui Dumnezeu, că este păcătos. Afirmația îi punea în umbră atotînțelepciunea în care credea și îl clasa pe un loc secundar față de Moise.
- Recunoașterea că Dumnezeu este Cel drept, nu Ra, Osiris, Hapi, Horus, etc. Afirmația aceastea îi surclasa pe zeii amintiți, le știrbea din potență și suveranitate și Îl ridica pe Dumnezeu.
- Solicitarea pentru rugăciune. Această cerință scoatea în evidență că zeii Egiptului ”sunt argint si aur, facuti de maini omenesti. Au gura, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu vad, au urechi, dar n-aud, au nas, dar nu miros, au maini, dar nu pipaie, picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gatlejul lor. Ca ei sunt cei ce-i fac, toti cei ce se incred in ei” (Ps.115,4-8). Era o ”minune” a zilei să primești din partea împăratului rugamintea de a te ruga pentru el. Care om al Domnului nu ar fi onorat dacă cel mai puternic om al tării lui, presedintele, i-ar cere să-l amintească în rugaciunile lui atunci când merge la întâlnirea cu Dumnezeu?
Al doilea exemplu îl găsim în timpul plăgii a opta:
”Faraon a chemat indata pe Moise si pe Aaron si a zis: „Am pacatuit impotriva Domnului Dumnezeului vostru si impotriva voastra” (Exod 10, 16).
Declarația aceasta de tip rugăciune pe care Faraon o rostește este una impresionantă. Cuvintele sunt sublime, cu greu îți poți stăpânii emoțiile când asculți o asemenea mărturisire. Dacă nu ai cunoaște pe omul Faraon, ai putea crede că este un păcătos care se luptă intens cu păcatele și pornirile sale rele, unul care este disperat sa iasă dintr-o asemnea stare și să fie schimbat.
Rugăciunea lui este izbitor de asemănătoare cea a fiului risipitor din pilda rostită de Isus în Noul Testament (Luca 15) dar diferența atitudinii celor doi este atât de contrastantă. ”Dacă există vreo dovadă că nu cuvintele pe care le rostim fac rugăciunea noastră, ci inima cu care le rostim, ea poate fi găsită în această comparație” (Beniamin Fărăgău, Exodul).
E posibil să iasă de pe buze cuvinte atât de sublime iar inima să fie mizerabilă? E posibil ca buzele să fie pline de miere iar inima plină de otravă? O, da! Iată-l pe faraon ca dovadă.
Faraon este tipul de ”pocăit” recidivist, sau altfel spus, omul care se pocăiește formal nu profund. Se pocăiește nu pentru schimbarea vieții ci pentru evitarea morții. Nu de dragul lui Dumnezeu ci din prea mare drag pentru propria-i piele. Este păcătosul care cade în aceleași păcate nu pentru că îi lipsește puterea de a se opune ci din prea mare plăcere de a l-i se supune.
Pocăitul recidivist renunță la păcat doar dacă nu are încotro. Este ipocritul prin excelență care își trăiește viața la limitele îndurării divine. Este un tupeist infam care se bălăcește în păcat fiindcă știe ca are un Dumnezeu îndurător și iertător, de aceea este tot timpul cu ochii în patru: să-și permită cât mai multe plăceri fără Hristos dar să fie în timp pentru a-și cere iertare înainte de închiderea harului. Cu toate aceste măsuri de precauție o majoritate copleșitoare vor ajunge prea târziu, deoarece duplicitatea spirituală îți dereglează orientarea morală.
Dumnezeu nu a fost, nu este și nici nu va fi niciodată impresinat de declarațiile noastre de credință, de doctrina noastră, de rugăciunile siropoase și lacrimogene, de imensitatea jertfelor aduse ci de ceea ce regele David ne-a spus cu multă vreme în urmă: ”jertfele placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit” (Ps.50,17), adică o pocăință autentică de dragul lui Dumnezeu. Fie ca pocăința noastră recidivă să fie de azi înainte o relicvă.