Poem parinţilor

Pe voi nimeni nu vă declară eroi,

Şi n-aveţi ridicate monumente.

Nici un ziar nu scrie că sunteţi vedete,

Nu apăreţi în vreo reclamă,

Şi n-are nimeni, cu voi, un poster pe perete.

Totuşi…,

Voi sunteţi cei mai mari investitori.

Nu ridicaţi clădiri imense de beton,

Ci asudaţi şi-n zi, şi-n noapte

Să faceţi caractere.

De aceea, sfinte vă sunt mâinile crăpate,

Feţele de lacrimi brăzdate,

Genunchii roşi de-atâta stat la rugăciune,

Şi braţele întinse ca semn de iubire.

Voi staţi în umbră

Şi lăsaţi odraslele să strălucească.

N-aveţi mari pretenţii ca şi noi,

Iar ca răsplată cereţi

Doar o vorbă bună, cu iubire, înapoi.

Iubiţi atât de mult

Şi adesea, primiţi atât de puţină iubire înapoi.

Vă cerem, însă, iertare

Şi inima ne doare că am fost orbi, indiferenţi

Şi prea preocupaţi de noi.

Chiar de nu vom ridica în curte monumente,

Să ştiţi, sunteţi eroi!

Sunteţi luceferi ce atât de des ne-aţi luminat

Cărarea-n viaţă.

Să nu apuneţi niciodată!

Am fi atât de trişti, săraci şi-orfani

Fără mamă…, fără tată…

Stăpâne Sfânt,

Ţie plecăciune împreună cu o scurtă rugăciune:

„Să-i binecuvintezi cu veşnică viaţă

Pe dragii de părinţi,

Să fie fericiţi şi de necazuri feriţi,

Perii albi să le fie senini

De iubirea noastră să fie plini

Şi împreună cu ei şi noi să fim

În Ţara Veşnicei Lumini.”