Religia propriei plăceri

Citeşte întreaga povestire biblică din Judecători 17 aici

Povestirea biblică vorbeşte despre un bărbat pe nume Mica din tribul lui Efraim, care într-o zi o jefuişte pe mama lui de 1100 de siclii de argint, aproximativ 230 de dolari (calculat la valoarea de 21 cenţi/siclu). Când descoperă că a fost jefuită, mama lui rosteşte un blestem asupra celui care i-a luat. Auzind blestemul, Mica se tulbură şi fiindu-i frică de represalii, mărturiseşte în faţa mamei fapta. Aceasta invocă o binecuvântare pentru a contracara efectul blestemului rostit mai înainte, de vreme ce blestemul nu mai putea fi retras. Cu argintul recuperat, mama lui Mica dă comandă pentru un idol care să completeze colecţia deja existentă. Astfel casa lui Mica se transformă într-un mic templu al Domnului(ziceau ei), populat cu idoli. Şi cum templu are nevoie de preot iar prin împrejurimi nu erau preoţi, Mica îl „hirotoneşte” pe unul din fiii lui ca preot. Nu mai conta că şi acest act era total împotriva legii. Ne descurcăm cum putem! O fi gândit Mica. După o vreme un levit rămas fără slujbă, în căutarea unei slujbe, ajunge şi în casa lui Mica. Şi pentru a mai legaliza lucrurile, în urma înţelegerii dintre ei, Mica îşi diponibilizează fiul şi se alege cu un preot cu seminarul făcut iar levitul cu o slujbă, ce-i drept prost plătită, doi dolari pe an. Tot Mica e cel care îi dă binecuvântarea şi levitului, că cine să i-o dea, iar el avea deja experienţă. Ziua investirii levitului trece, iar Mica se duce la culcare pe deplin mulţumit şi aşteptând ca Dumnezeu să deschidă cerul înspre binecuvântare, zicând: „Acum ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă am preot pe levitul acesta.”

Când îţi faci propria religie, cine reprezintă autoritatea? Levitul era preotul lui Mica dar nu al lui Dumnezeu. Ceea ce e demn de amintit este faptul că Mica a păstrat, teoretic, destinatarul închinării, Dumnezeu, dar a schimbat regulile de închinare, forma de închinare, lucruri care de fapt aduceau dezonoare lui Dumnezeu. Chiar dacă obiectivul închinării era Dumnezeu, închinarea lui Mica nu depăşea obiectul închinării, adică idolul acela.

Nu ne putem închina cum vrem noi lui Dumnezeu, doar pentru că simţim nevoia de închinare. Chiar dacă invocăm primordialitatea fondului în închinare, asta nu ne dă dreptul să dăm la o parte sau să modificăm forma acesteia. Nu putem urma dictonul: Nu contează cum te închini şi cui, contează doar că te închini!

Toţi oamenii se închină la ceva, mulţi se închină la cineva, însă destul de puţini se închină Aceluia care trebuie. Mulţi dintre creştini susţin credinţa lor în Dumnezeu dar nu Dumnezeu este punctul lor de interes. Pentru cei mai mulţi, Dumnezeu este roata de rezervă a existenţei, colacul de salvare în naufragiile vieţii. Banii, moda, distracţiile, diplomele, reputaţia, etc., sunt idolii de azi ai lui Mica. Un scop important al vieţii seculare este a trăi cât se poate mai bine pentru Eu şi nu pentru EL.

Idolul îi oferea lui Mica un confort spiritual, acela că se ţine de închinare, când de fapt închinarea lui Mica era doar „aflare în treabă”. Mă întreb ce predica fiul lui Mica în postura de preot, iar mai apoi levitul? Câte mesaje de pocăinţă erau prezentate în auzul lui Mica, fondatorul propriei religii? Pentru a avea un serviciu plăcut şi reconfortant, levitul trebuia fie să evite pasajele Torei care condamna ceea ce făceau ei, fie să le dea o interpretare după cum le cădea bine.

Riscul mare a religiei propriei plăceri este acela de a elimina pasajele din Scriptură care condamnă comportamentul închinătorilor, sau de a da textelor biblice o interpretare pe gusturile mele. Dacă mie îmi plac chipurile cioplite şi icoanele, voi renunţa la porunca a doua din legea morală sau îmi voi învăţa enoriaşii că nu despre ceea ce facem noi este vorba în poruncă. Dacă nu-mi convine ziua biblică de închinare, voi pune porunca a patra în rândul poruncilor trecătoare şi lipsite de valabilitate, argumentând cu putere (şi cu diploma de doctorat la activ) că e importantă o zi din cele şapte, nu doar a şaptea. Şi în acest mod putem proceda cu orice poruncă, dormind liniştiţi pe baza faptului că tot lui Dumnezeu ne închinăm, indiferent cum. Aşa se explică faptul că avem creştini acoolici, drogaţi, care înfundă închisorile, care tâlhăresc, ucid, se sinucid, violează şi care au de două ori contact cu biserica într-o viaţă; la cununie şi la propria înmormântare.

Creştinismul de faţadă este o deviere spirituală a multora dintre cei se mai numesc creştini, o boală religioasă care face tot mai multe victime, subţiind substanţial numărul celor care vor vedea Cerul. Tu să nu fi printre aceştia!