Șah mat!

După cum plânsul își are vremea lui, tot așa și încetarea plânsului își are vremea lui.

După noaptea morții și a durerii ce avusese loc în Egipt odată cu ieșirea evreilor și după zilele de jale din întregul imperiu, Faraon și supușii lui au avut timp să întoarcă evenimentele întâmplate pe toate fețele ca apoi să ajungă la o concluzie: „Cum am putut face una ca asta să lăsăm pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” Economia Egiptului era la pământ și țara avea imaginea dezolării. Populația era încă amorțită de durere și cuprinsă de furie și dorință de răzbunare pe cei vinovați de tragedie. Faraon, ca împărat și zeu șifonat trebuia să facă ceva, trebuia să găsească soluții și vinovați.

Amăgit de același duh demonic, Faraon își scutură colbul înfrângerii de pe straiele de oștean suprem al Egiptului și pornește vitejește după întâiul născut al Domnului. „Viață pentru viață! Fiu pentru fiu!” este noul opiu motivator al luptei  pe care Faraon îl inoculează în oastea ce mărșăluiește în viteză către inevitabilul sfârșit.

Că Faraon era dopat cu duhuri demonice se poate observa și după declarația sarcastică pe care o face în grupul demnitarilor cu privire la Israel: „S-au rătăcit prin țară și i-a înghițit pustia!” Afirmația este o sfruntare la adresa lui Dumnezeu prin care se dorește evidențierea lipsei atotștiinței și atotputerniciei Sale.

Dacă ar fi să transpunem lupta dintre Dumnezeu și Faraon pe o tablă de șah, se poate spune că prin ultima urgie cu care a fost lovit Egiptul, Dumnezeu l-a pus pe împărat în colțul tablei de șah, dându-i de înțeles că partida s-a încheiat. Astfel că Faraon se apleacă în fața lui Dumnezeu cerând îndurare și Îi cedează poporul care era subjugat.

Însă după o vreme, duhul neînțelepciunii, îl atenționează pe Faraon că deși Dumnezeu l-a pus la colț nu i-a dat șah mat, prin urmare lupta poate continua. Astfel că sedus de oportunitatea ultimei mutări, Faraon crede că poate întoarce sorții în favoarea sa.

Blindat de 600 de care de război conduse de luptători de elită plus restul de care de categoria a doua, Faraon se îndreaptă cu viteză spre ceea ce el credea că va fi un triumf. Ajunge cu armata lui aproape de Pihahirot la o distanță de mai puțin de o zi de tabăra lui Israel. Mi-l imaginez pe Faraon răzând deja triumfător mai ales după ce descoperă că bătălia va fi mult mai ușoră  decât a anticipat deoarece Dumnezeu și-a adus poporul într-un clește. După logica lui Faraon poporul nu avea pe unde să mai scape: din față venea el cu armata, pe de-o parte era marea, pe de alta erau munții, iar „ușă” din dos nu era fiindcă era ”marginea pustiului” și începea un alt lanț muntos (vezi imaginea de mai jos…)

„Halal strateg, acest Dumnezeu al evreilor!” parcă auzim din gura generalilor armatei egiptene. Ca să nu mai vorbim de faptul că Dumnezeu cere poporului Său să ridice tabăra de la Etam și să se îndrepte spre Pihahirot, în gura dușmanului, cu alte cuvinte.

Ciudate par căile Domnului, nu-i așa? Nu este greu de intuit care a fost reacția poporului Domnului care s-a grăbit să scoată din gura lor cuvinte răutăcioase la adresa lui Moise și implicit la adresa lui Dumnezeu . Însă oricât ne-ar părea de ciudate și neînțelese căile Lui, ele nu sunt niciodată un drum spre eșec și niciodată strâmbe sau cu vreun defect. Căile Domnului sunt ciudate pentru că noi suntem ciudați; adesea vedem oastea dușmană mult mai numeroasă decât cea care ne apără pe noi, adesea începem să credem că strategia dușmanului este mult mai eficace decât strategia Celui Atotputernic.

Dumnezeu însă îl aștepta pe Faraon să facă acea ultimă mutare prin care nemintosul împărat credea că v-a răsturna permanent situația. Și Faraon mută strigând cu puterea lui El-Shaddai: „Șah mat!” „Ești prin la colț și vei fi zdrobit împreună cu poporul Tău!”

Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, şi apele s-au despărţit în două.  Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.

Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării.

În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeala în tăbăra egiptenilor.  A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.”

Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.” Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă, marea şi-a luat iarăşi repeziciunea cursului, şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării.

Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. (Exod 14, 21-28)

„Paștele a soluționat problema israeliților (robia), dar Egiptul, dușmanul lor, rămâne ao permanentă amenințare în coastele lor. La urma urmelor, Egiptul se învecina cu Canaanul. Nici chiar dacă ar fi ajuns în Țara Promisă și s-ar fi așezat în ea, n-ar fi fost în siguranță în fața puterii Egiptului. Ce sens ar fi avut izbăvirea din robie dacă Faraon ar fi avut puterea să le pună jugul robiei pe gât oricând ar fi dorit…  Aici la Marea Roșie, Dumnezeu a frânt puterea Egiptului și până după domnia lui Solomon (925 î. Hr. – 1 Împ. 14, 25-28), Egiptul n-a atacat Israelul.”[1]