Secretul invincibilității

Cântarea intonată de evreii trecuți prin Marea Roșie conține o „strofă” care prezintă făgăduința campaniilor militare de succes chiar înainte ca acestea să înceapă. Auzind de căderea Egiptului în fața Dumnezeului unui popor ce fusese sclav, popoarele care se aflau la granița sau pe teritoriul pe unde aveau să treacă Israel intră într-o panică fărăprecedent. Deși popoare cu reputație în cele ale războiului; și aici îl avem în mod special pe Moab, se înspăimântă când aud de izbânzile miraculoase  săvârșite de Dumnezeul evreilor.

Popoarele vor afla lucrul acesta şi se vor cutremura: apucă groaza pe filisteni, se înspăimântă căpeteniile Edomului, şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; toţi locuitorii Canaanului leşină de la inimă. Îi va apuca teama şi spaima; iar văzând măreţia braţului Tău, vor sta muţi ca o piatră, până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat. (Exod 15, 14-16)

Filistenii sunt îngroziți că din „dulăul” de odinioară, vor ajunge „pechinezul” care stă ascuns în cușca teritoriului său de frica vecinului Israel.

Edomul se înspăimântă deoarece încă o dată fratele mai mic, Israel, devine o amenințare pentru fărâmitura de binecuvântare ce i-a mai rămas de la înșelăciune încoace.

Moab tremură fiindcă realizează că toată armata din dotare este ca o pleavă înaintea uraganului divin care merge înaintea evreilor.

Canaanul leșină anticipând ziua în care țara lor prosperă cu tot ce este în ea va trece în posesia unui popor de oieri și foști sclavi needucați  iar ei vor fi anihilați.

Psihoza popoarelor așezate pe ruta evreilor – Filistia, Edom, Moab, Canaan – ar putea fi justificate din câteva posibile motive:

1. Nu moartea era cea care îi înspăimânta ci inutilitatea ei. A muri pe câmpul de bătălie în timp ce cucerești sau aperi  teritorii era o cinste și un dar închinat zeilor. Dar se merita să mori într-o luptă al cărui deznodământ nefericit îl știi din start? Eroismul în acest context își pierde din semnificație; este ca și cum ai sta în fața unui tsunami cu pușca; iar capitularea ar putea fi interpretată în istorie drept lașitate dar părea singura altenativă înțeleaptă.
2. Înrobirea. Parcă e mai ușor de îndurat, cel puțin din punct de vedere psihic o înrobire de către un Imperiu decât de câtre un fost popor înrobit ce vine la tine cu ciomage. E una să știi că ai fost asimlat de către o înaltă cultură și cu totul altceva să fii condus de un popor ce mirosea a bălegar și zer.
3. Implicațiile religioase. Fiecare popor care câștiga o bătălie sau întreg războiul închina victoria dumnezeului lor. Succesul militar însemna că dumnezeul lor era mai tare. Cum să nu apuce frica de moarte când ai auzit că Dumnezeul lui Israel a pus la pământ cele 2000 de zeități ale Egiptului? Proporția de 2000 la 1 este năucitoare. Zădărnicia credinței acestor popoare se zărea la orizont dar ce se putea face? Să-L recunoști pe Iehova ca unic Dumnezeu personal și național era un demers logic care te putea scăpa de anihilare. Dar nici renunțarea la zeii tăi mai slabi care te-au scăldat în plăceri fără măsură nu era o variantă încântătoare. Și atunci ca și azi îmbrățișarea Adevărului s-a surclasat în favoarea plăcerilor.

Utopică în parametrii omenești, foarte posibilă în sfera divină, invincibilitatea este actiunea de a nu putea fi învins. Invincibilitatea era promisiunea divină dată poporului în toate campaniile militarea pe care avea să le poarte. Însă această permanentizare a victoriei nu era posibilă fără asumarea ascultării depline față de Cel de neînvins. Invincibilitatea nu era un răsfăț divin ci o consecință a oferirii conducerii exclusive a lui Dumnezeu. Atunci când poporul s-a dezis de Dumnezeu, popoarele spăimoase amintite mai sus au devenit spaima lor. Mândria lui Israel nu trebuia să fie campaniile militare de succes ci Dumnezeul lor care îi făcea victorioși: „Unii se bizuie pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe Numele Domnului Dumnezeului nostru” (Ps. 20,7).

Dumnezeu nu susține rebelii dar are un plan de bătălie perfect pentru cei care vor să stea sub comanda Lui. În toate războaiele Domnului, poporul Lui nu au suportat pierderi de nici un fel în timp ce dușmanii cădeau pe capete.

Deși le era promisă o campanie militară de succes odată ajunși la destinație, poporul a luat promisiunea ca o figură de stil atunci când s-au aflat la granița Canaanului și s-au înspâimântat dovedind neîncredere în Dumnezeu (Numeri cap. 13 și 14).

Creștinii au propriile asigurări date de Hristos în tot Noul Testament. Conform acestor făgăduințe nu avem de ce ne teme, nu există dușmani care să ne poată învinge și nu există destinație imposibilă dacă respectăm condițiile. Înfrângerea este alegerea de a nu asculta în timp ce invincibilitatea este partea celor ce ascultă de El întocmai.