Test și protest

Testele sunt probabil unele dintre cele mai obiective metode de descoperi câte cunoștințe stăpânești  în urma unui proces de învățare. Ele reflectă nivelul la care ai ajuns indicând și cât mai ai de recuperat. Dar testele pot fi și cele mai jignitoare metode. De fapt jignirea survine atunci când ne vin rezultatele testării. De aceea ce mai mulți urăsc testele,  indiferent că e vorba de elevi, studenți sau orice altă categorie de oameni care sunt în școala vieții. Nu ne place să ni se știrbească reputația pe care ne-am făcut pe baza falsității. Majoritatea dintre noi ne ascundem adevăratul eu în spatele unei prestații actoricești de primă mână. Toți ne dăm specialiști în foarte multe domenii și toți pretindem că avem suficiente informații despre orice astfel încât să scriem o enciclopedie. Ori testele la asta sunt bune, să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne dea jos din copacul ignoranței, să ne coboare de pe podiumul înălțării de sine, sau dimpotrivă să ne scoată din anonimat și să fim puși exact acolo unde ne este de fapt locul.

La o lună după ieșirea lor din Egipt, Dumnezeu decide că e timpul pentru a interveni în reeducarea poporului Său. Însă cum ai putea reeduca un popor care considera că are cele mai alese gene: „Oare nu datorită acestui fapt, ne-a scos Dumnezeu din Egipt, că suntem deosebiți?” – cugetau ei în mintea lor. Astfel că Dumnezeu a dorit să-i învețe că importanța în viață nu stă în mândrie ci în supunere.

Primul test a fost cel de la Mara, după ce poporul deja evocaseră teoretic încrederea față de Dumnezeu în cântarea după ieșirea din Marea Roșie. O singură întrebare conținea testul: „Te vei încrede în mine și-Mi vei aduce laude și atunci când vei fi însetat?” Cu câteva zile mai înainte, tot poporul ar fi dat un răspuns de nota 10, însă în ziua testului toți au luat nota corigenței. Rezultatul testului a dovedit că pentru ei lauda adresată lui Dumnezeu  este stârnită de un motiv (miraculos) și nu de Persoana lui Dumnezeu. În concepția lor, Dumnezeu trebuie să-și câștige respectul în fiecare zi prin evenimente care să-i facă să se simtă speciali. Credința au definit-o ca un fel de schimb de servicii, „do ut des” (dă ca să ți se dea). La ei credința nu era o încredere în promisiuni care încă nu se văd ci consta în împlinirea imediată a celor promise.

Incidentul de la Mara a fost conceput de Dumnezeu ca un test de verificare a inimii poporului cât și un prilej de a fi învățați lecții divine (Exod 15,25b). Prin protestul împotriva lui Moise, poporul și-a dat pe față atât lipsa de credință cât și încăpățânarea inimii lui. Apa de la Mara era de fapt o ilustrare a inimii lor bolnave de amărăciunea necredinței. În discuția pe care o are cu poporul după ce apa este îndulcită, Dumnezeu îi previne de consecințele necredinței și neascultării repetate față de El. Dacă vor dori sănătatea  și ferirea de urgiile cu care Dumnezeu alovit pe egipteni, atunci trebuie să se supună în ascultare de conducerea Lui delegată prin Moise. Persistența în contestarea lui Moise ca și lider competent va aduce asupra poporului aceleași boli cu care a fost loviți și egiptenii. Dumnezeu nu va tolera  atitudini de nesupunere și necredință. La fel cum Dumnezeu a îndulcit apele de la Mare, El va fi dispus să fie și Vindecătorul amărăciunii păcătoase din inimile fiecăruia din popor.

Conștienți sau nu, poporul a dovedit că nu este cu nimic mai bun decât au fost egiptenii în momentul în care Dumnezeu i-a judecat; astfel că eliberarea din robie a fost decizia lui Dumnezeu bazată exclusiv pe dragostea Sa pentru ei și nu datorită unor valori de pe urma cărei Dumnezeu să aibă de câștigat.

În concluzie, două chestiuni ar trebui să mai reținem din episoadele contrastante din capitolul 15, cântarea și cârtirea:

1.    Israeliții au eșuat în a înțelege că există o relație între afirmarea credinței lor din cântare și aplicarea credinței lor în umblarea lor zilnică.

Cu toate că au declarat că Domnul „este un războinic viteaz” nu au crezut că Domnul poate fi și dătătorul de apă. Deși au văzut că Domnul poate despărți marea pentru ei n-au crezut că Domnul se poate descurca și cu apele de la Mara.

Ca și creștini, nu ni se întâmplă și nouă să cântăm lui Dumnezu cu putere la biserică cântări de genul „Ce mare ești!” ca apoi în timpul săptămânii să ne plângem de micile noastre probleme. Sau „Mi-e dor de cer, nu-mi pasă de durere” ca apoi în restul zilelor să ne plângem de durerea de dinți. Nu ni s-a întâmplat ca după ce am cântat „Al meu ești Isuse și cât te iubesc!” să nu avem curajul să ne apărăm credința în fața celor care ne batjocoreau?

Fără echivoc, este mult mai ușor să-ți afirmi credința la bicerică în timpul orelor de închinare decât să o aplici în viața cotidiană. Abia după ce ai ieșit pe ușa bisericii îți poți testa adevărata loialitate față de Dumnezeu. Eșecul în aplicarea credinței în viața de zi cu zi este cauzat de distincția pe care o facem între ceea ce numim activități sacre (activități de biserică, închinare publică) și activități seculare (serviciu, școală, viață cotidiană). Și pentru că le separăm, ajungem să aplicăm credința  doar în sfera devoțională dar nu în activitățile zilnice. Ori, prin evenimentul de la Mara, Dumnezeu tocmai de asta a vrut să îi dezvețe pe israeliți, că nu există două dimensiuni în care să ne trăim viața, ci una singură, cea a credinței de toate cele 7 zile.

2.   Israel nu doar că a eșuat să-și exercite credința la Mara, însă n-au putut să vadă că problema lor era de fapt una spirituală

În text citim că israeliții au protestat împotriva lui Moise și nu a lui Dumnezeu. Ei i-au cerut lui Moise să le dea apă și nu Domnul. Lipsa credinței a condus și la miopie spirituală, astfel că în situația în care erau, ei așteptau o rezolvare seculară și nu una spirituală.  Neplăcerea de care au avut parte la Mara, le-a întunecat orizontul existențial în așa măsură că, evreii au și uitat că stâlpul de nor (Exod 13, 21.22) în care era prezent Dumnezeu era în mijlocul lor. Așa că dacă popasul de la Mara a fost o alegere a unui ghid incompetent, atunci acela nu era Moise ci Dumnezeu. Absența apei potabile i-a revoltat într-atât încât au uitat de prezența lui Dumnezeu și de motivul pentru care El i-a scos din Egipt.

Cădem și noi adesea în aceeași capcană. Avem impresia că Dumnezeu este interesat și se implică numai îm problemele mari ale vieții, în special cele de natură spirituală. În realitate însă, tot ceea ce împiedică maturitatea noastră spirituală, sfințirea noastră sau ascultarea noastră, sunt chestiuni de care Dumnezeu este interesat și implicat în rezolvarea lor. Atunci când ne confruntăm cu probleme în viețile noastre, prea puțini credem că Dumnezeu chiar e doritor să intervină spre soluționare. De aceea, pentru probleme seculare (bani, școală, serviciu) tindem să căutăm soluții seculare (împrumuturi bancare, copiat, înșelăciune) în locul intervenției divine.