Toiagul și sabia – pelerinaj și combatanță

Simbolul toiagului este foarte prezent în Scriptură având, în funcție de context, multiple semnificații demne de luat în considerare.

În contextul Exodului, un anume toiag este adesea amintit și este legat de eliberarea lui Israel din robie. Acest toiag este numit „toiagul lui Moise”, „toiagul lui Aaron”, „toiagul lui Levi” și în mod special, „toiagul lui Dumnezeu”. Așa cum bine știm, acest „toiag al Domnului” care va juca un rol foarte important în regia exodului a avut o geneză umilă. A fost o simplă bâtă de păstor pe care Moise o folosea în timp ce era păstor la oile socrului său, Ietro, pe meleagurile Madianului.

Acolo, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la conlucrarea cu El în vederea eliberării lui Israel din Egipt. Sarcina pe care Dumnezeu i-o dădea i se părea lui Moise prea mare și imposibilă având în vedere lipsa resurselor de care dispunea atât el cât și poporul lui. Șovăirea lui Moise și lipsa lui credință Îl determină pe Dumnezeu să-i dea o dovadă a puterii Sale.  „Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.” Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exod 4, 2-5)

Astfel acest umil toiag de păstor devine un simbol al autorității și puterii divine care va fi manifestată prin Moise în favoarea copiilor lui Israel și în judecata Egiptului.

Toiagul mai este folosit ca simbol al pedepsei (Is. 9,4), al opresării și robiei (Is. 10,24; 14,29), și al disciplinării (Prov. 22,15; 23,14; 29,15).

În Apocalipsa (2,27; 12,5) se vorbește despre „toiagul de fier” care va fi folosit să aducă atât distrugerea lucrărilor răului cât și dovedirea autorității divine, o autoritate indistructibilă.

Desigur că la o cercetare amănunțită, se pot descoperi și alte valențe ale simbolului toiagului, însă nu o cercetare exhaustivă este obiectul studiului nostru.

Privind cu atenție textul și contextul în care este dată intrucțiunea cu privire la purtarea toiagului, este lesne de observat că aici nu avem de-a face cu un toiag care să reprezinte nici una dintre semnificațiile amintite mai sus.

Semnificația aceste intrucțiuni este una total diferită aici, ce poartă un mesaj specific pregătirii pentru exod.

Toiagul aici este un baston al călătorului, obiect care îl mai găsim prezent și pe vremea lui Iacov, de exemplu. Când Iacov, a dorit să-și prezinte statutul anterior de călător, a ales imaginea toiagului: „am trecut Iordanul acesta doar cu toiagul meu” (Gen. 32,10). „Toiagul în mână” este o imagine a călătorului, simbol al stilului nomad de viață și al vulnerabilității în călătorie (deoarece toiagul era folosit atât ca armă, cât și ca sprijin pentru cel obosit).

Este un simbol al pelerinajului pe care apostolul Pavel îl zugrăvește atât de frumos atunci când vorbește despre Iacov care „s-a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său” în timp ce binecuvânta fiii lui Iosif (Evrei 11,21), rezumând viața sa de străin și călător, căutând „după o țară mai bună, adică o patrie cerească” (Evrei 11,16)[1].

Toiagul pe care Dumnezeu îl cere să nu lipsească din călătoria lor urma să fie un remember continuu că ei n-au ajuns încă acasă, nici chiar când vor fi intrat în Canaan.

Când Isus și-a trimis ucenicii doi câte doi să predice prin cetăți, „le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine” (Marcu 6,8.9 – sublinierea îmi aparține). Mesajul aici ar putea fi acela că alegând să umbli pe calea creștină – îngustă și plină de obstacole – nu trebuie să depindem de armele firești, sau de lucrurile trecătoare, ci să fim încredințați că suficiența noastră este în Hristos. El a promis că va fi cu noi, ne va purta de grijă, ne va mângâia, ne va călăuzi, n eva fi ajutor când vom trece prin locuri și situații aspre, până la sfărșitul drumului pe acest pământ. Toiagul este de data aceasta simbolul călăuzirii și asigurării că El este cu noi.

În Efeseni 6,17, apostolul Pavel „schimbă” toiagul cu sabia Duhului. Așadar creștinul care luptă în ultima bătălie a istoriei trebuie să stea în gardă cu mâna pe sabia Duhului, o armă atât defensivă cât și ofensivă. Sabia Duhului este de fapt „Cuvântul lui Dumnezeu”, ne spune apostolul care „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4,12).

Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și scris, este proprietatea exclusivă a Duhului Sfânt și El nu va echipa nici un creștin cu această armă fără o condiție preliminară – cucerirea inimii acestuia pentru Hristos. Înainte ca să devi biruitor pentru Hristos trebuie să fii biruința lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea lui duhovnicească dovedește păcatul din mine, mă convinge de păcătoșenia mea și îmi propune soluția finală pentru a scăpa de el, rezecția totală a „rădăcinii și ramurilor” lui.

Când vorbim de partea defensivă a ”sabiei Duhului” ne referim la cunoașterea intimă a Cuvântului scris a lui Dumnezeu așa după cum și Isus a avut-o și a dovedit-o la fiecare dintre cele trei ispitiri ale diavolului spre rău.

În Scriptură există o serie întreagă de cuvinte dumnezeiești care formează un adevărat arsenal defensiv împotriva oricărei tentații satanice, împotriva oricărei descurajări cu care am putea fi asaltați sau loviți, împotriva oricărei căderi care am putea-o suferi în luptă, împotrivă oricărei năpustiri demonice. Biruința contra acestora este direct proporțională cu intimitatea fertlizantă a Cuvantului scris și întrupat.

Pe de altă parte, folosim Cuvântul ca abordaj în predicare, instruire, sfătuire, evanghelizare. În ce privește predicarea, este imperios necesar  ca relevanța Cuvântului să se evidențieze în trăirea bisericii. O biserica ce predică Evanghelia dar nu o trăiește nu este altceva decât o parodie grotească. Este ca și cum te-ai îmbrăca în zdrențe lălâi și ai încerca până la răgușire să-i convingi pe cei care te privesc că ceea ce porți sunt straie regești croite din cel mai fin material.

Pentru a stăpâni bine Sciptura, trebuie să o cunoști bine, iar cunoașterea este un rezultat al citirii, studiului și memorării ei. O sabie îți asigură victoria doar în măsura în care o știi mânui cu precizie și îndemânare. Așa cum am văzut și în cazul ispitirii lui Isus, Satan știe cum să folosească în mod deviant Cuvântul în vederea scopurilor sale malefice. Așadar, noi trebuie să știm la rândul nostru Scriptura pentru a fi folosit atât în contracararea posibilelor devieri cât și în formarea unui caracter pentru dobândirea eternității.

Toiagul și sabia, două imagini care ne amintesc de două dintre realitățile vieții pe pământ; cea a toiagului că suntem călători și avem o destinație iar cea a sabiei că suntem în obiectivul milenarului dușman care ne vrea dezmoșteniți de la Casa Tatălui nostru. Atacul diavoului nu este doar unul de la distanță ci și unul de foarte aproape, corp la corp, adevăr evidențiat prin simbolul sabiei. Pentru a supraviețui și a-l învinge, trebuie să știm să mânuim acestă armă dovedită ca fiind invicibilă, sabia Duhului, altfel vom ajungem la mila adversalui noastru care, de fapt, nu are nici un pic de milă.

”O luptă-i viața deci, te luptă!”