Vulnerabilitatea – un slab punct forte!?

Nu mai este o noutate că una din fatidicele specializări ale omului este sabotarea, sau mai precis autosabotarea. Cum, necum am reușit să învățăm a demola bucată cu bucată temelia unei existențe fericite și împlinite. Suntem instabili psihic și emoțional pentru că ne-am compromis stabilitatea. Fiecare viață de om este un fel de joc de puzzle împrăștiat în diferite și multiple direcții. Pentru că încercăm să ne regăsim singuri crezându-ne  capabili, ne stingem încet din viață, murind incompleți. Venim pe lumea aceasta țipând  și plecăm îndurerați că n-am trăit împliniți.

Deși suntem chemați la o viață de belșug, prin alegerile pe care le facem deviem prematur spre insignifianță și deșertăciune. Tot prin alegerile noastre ne deschidem spre decădere și ne imunizăm față de sfințire.

Cele amintite mai sus se pot lesne observa în viața poporului ales. Scoși din Egipt de marele Dumnezeu cu scopul de-a face din ei un popor măreț. În mod miraculos protejați și îngrijiți în cel mai atent mod. Un popor cu un viitor de care numai privilegiații au parte și cum doar divinul Dumnezeu poate oferi. Cu toată această aplecare divină înspre el, poporul  alege ermetismul față de Dumnezeu, deschizându-se în mod ciudat spre dușmanul care și-a propus anihilarea lor. Deși era un neam protejat de Dumnezeu, diavolul i-a lovit adesea cu succes nu din cauza slăbiciunii divine ci a vulnerabilității intenționate din partea fiecărui învins.

Putem privi vulnerabilitatea din două aspecte; un anumit tip de vulnerabilitate te face frumos în timp ce cealaltă te face un învins. Suntem oameni fragili și prin urmare vulnerabili, ușor de rănit de aceea trebuie pe de-o parte să ne veghem fragilitatea iar pe de alta să o dăruim.

Atât Dumnezeu cât și diavolul sunt interesați de vulnerabilitatea noastră. Nimic nu așteaptă Dumnezeu mai mult de la noi decât recunoașterea și predarea propriei noastre vulnerabilități, și nimic altceva nu-și dorește diavolul mai mult decât să ne lovească în punctele noastre slabe.

Atunci când ne dăruim vulnerabilitatea lui Dumnezeu primim în schimb tăria Sa divină, așa după apostolul Pavel a simțit din propria experiență: „De aceea simt plăcere in slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2Cor.12:10, sublinierea îmi aparține).

Dar atunci când nu ne predăm lui Hristos și nu ne veghem slăbiciunile ajungem în postura de victime sigure ale celui rău: „Fiți treji si vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneste și caută pe cine să înghită” (1Pet.5:8).

Punctul slab al poporului Israel era necredința. De când au ieșit și până în la criza de la Refidim poporul a dezvoltat, în ciuda evindențelor palpabile, o necredință greu de justificat și vizibil de revoltătoare. Dacă necredința din fața oștirilor lui Faraon care i-a urmărit amenințător până pe plaja Mării Roșii am putea-o trece drept panică, iar cea de la Mara și pustiul Sin drept psihoză, ceea ce s-a întâmplat la Refidim a fost o evidentă alegere de a nu crede cu toate dovezile explicite.

De la ieșirea lor din Egipt și până la Refidim poporul Israel era într-o permanentă vulnerabilitate cauzată de lipsa de încredere în Dumnezeu. Diavolul  care i-a și instigat la necredință  a studiat cu atenție evoluția ei; astfel că evreii au ajuns de la niște vaiete pentru propria lor viață (la Marea Roșie), la atentat asupra vieții omului lui Dumnezeu, Moise (Refidim). Necredința are, așadar, consecințe nebănuit de mizere și nefaste.

Bătălia de la Refidim a fost plănuită de diavolul și îngăduită de Dumnezeu pentru a servi poporului ca o nouă și importantă lecție de credință.

Nimeni nu este mai expus în fața diavolului decât atunci când se dezice de Dumnezeu și publicitează acest lucru. Necredința în sine este un virus ce atacă omul din interior.  Nicicând nu e mai periculos să deviezi decât atunci când refuzi să te ghidezi după Nordul divin.

La Refidim, prin declarația: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?”, poporul a arătat o evidentă lipsă de încredere atât  față de implicarea atentă a lui Dumnezeu în viața cotidiană cât și în ce privește direcția spre care îi îndrepta El. Și de această dată, precum și în cele anterioare, prin cârtirile și tânguirile lor, Israel a sugerat că singura direcție spre care îi va conduce Dumnezeu este aceea a morții: „De ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii și turmele noastre?” (Exod 17,3b; vezi și Exod 14,11; 16,3).

Pe acest fond de necredință ascendentă survine, ne spune Moise, și atacul lui Amalec: „Atunci a venit Amalec și a luptat împotriva Israelului…”(v.8, subliniere adăugată). Atunci când? Răspunsul îl găsim cu un verset mai înainte: pe când ei se îndoiau de prezența purtătoare de grijă a lui Dumnezeu (vezi v.7).

Diavolul este tot timpul în poziție de atac  iar atacurile sale nu ocolesc nici un om, fie el sfânt sau cel mai josnic păcătos. Punctele noastre slabe sunt punctele lui forte, slăbiciunile noastre sunt tarele lui iar lipsa noastră de veghere îi dă un plus de avantaj.

Ca oameni păcătoși suntem într-o egală măsură, poate, atât perfectibili cât și coruptibili, în funcție de cum ne gestionăm slăbiciunile. Oferindu-le lui Dumnezeu putem ajunge din ce în ce mai aproape de desărvârșire iar dacă le lăsăm la libera exploatare a celui rău devenim tot mai asemenea cu acesta.

Suntem într-un război tot mai evident, binele și răul sunt într-o rivalitate fără precedent. Forțele răului iau lupta tot mai în serios în timp ce, din păcate, poporul Domnului încă mai crede că totul e o glumă. Combatanța poporului Domnului de altă dată, devine pe zi ce trece îndiferență, toleranță și chiar concordanță cu filozofia existențială a dușmanului Satan. În sediile interioare ale celor mai mulți creștini s-au semnat deja tratate de pace cu dușmanul sfințirii, în timp ce lupta de gherilă tacită a diavolul face ravagii tot mai greu de contabilizat  în fiecare dintre noi.

Dacă am fi noi la fel de înverșunați să ne apărăm cum este diavolul de înveșunat să ne atace! Satana nu semnează cu nimeni nici o pace, pentru că pacea nu este compatibilă cu esența sa; el nu poate avea pace și nu poate face pace pentru că el este esența și generatorul celui mai scârbos și morbid rău, păcatul.

Nu știu care sunt punctele tale slabe, nu știu în ce zone și aspecte din viața ta, Satan a avut succes dar un lucru e cert, dacă nu-ți predai vulnerabilitatea ta lui Dumnezeu pentru ca El să te împuternicească, vei fi un învins. Războiul  cu cel rău nu-l putem câștiga decât prin credință activă, ascultare de Hristos și veghere permanentă.