Chipul slut al creștinismului

Cel mai mare risc pe care Dumnezeu și L-a asumat, după trimiterea Fiului Său printre noi, a fost să se lase reprezentat de creștini. Delegarea reprezentativității și a unei anumite autorități pe care Dumnezeu a oferit-o bisericii pentru împlinirea unui anumit scop divin, a degenerat până acolo încât biserica s-a dezlegat în mare parte de tot ce înseamnă frumusețeși autoritate divină.

Creștinismul a ajuns aproape o relicvă, slută și neanimată din cauza proastei gestiuni de care au dat dovadă cei care pe care Dumnezeu i-a pus să vegheze peste turma Sa. Religia a devenit orice altceva numai mijloc de relegare a omului cu Dumnezeu, nu. A devenit o afacere din care câștigau cei care administrau revelația; astfel că de atâta bine, preoții deveneau supraponderali dar seci interior în timp ce enoriașilor li se lipeau burta de spate și flămânzi după Pâinea vieții.

Religia în care omul devine propriul său dumnezeu este de cel puțin zece ori mai rea decât ateismul. De la cruciadele și inchizițiile de ieri până la sărbătorile cu schelete de azi, diavolul a folosit creștinismul deviant pentru a ucide trupuri și de condamna suflete la pierzare. Dar cel mai grav e faptul că acestea au fost puse pe seama lui Dumnezeu.

Doar două exemple ne vor fi îndeajuns să ne scârbim de fața hidoasă pe care creștinii, mari și mici, I-au creionat-o lui Dumnezeu în întreaga lume.

Istoria amintește cu  oroare despre Godefroi de Boulogne, acel „măcelar fanatic” , ipocrit și fără milă care a pornit în cruciadă sub ”binecuvântarea” papei Urban al II-lea, cu dorința de a purifica Ierusalimul în numele lui Dumnezeu. Fulcher de Chartres, cronicarul și capelanul medieval al armatelor  lui Godefroi descrie următoarele: „Dacă ați fi fost acolo, ne-ați fi văzut picioarele roșii pâna la glezne de sângele măcelului. Dar ce altceva să vă mai spun? Nimeni nu a fost lăsat cu viață; nici femeile, nici copiii nu au fost cruțați.”[1]

Un alt dement care s-a folosit de numele lui Dumnezeu pentru a comite orori de dragul adevărului pe care nici el nu-l cunoștea și nici nu-l interesa a fost  Tomas de Torquemada. Încurajat de papalitate printr-o bulă emisă în 1478 de către Sixt al IV-lea care ordona înființarea unei Inchiziții, Tomas a devenit năpasta tuturor celor care nu credeau ca și Biserica Catolică. Între 1484 – 1501 a ars peste 300 de „eretici”. Până la sfârșitul zilelor lui, Tomas avea un „palmares”de peste 2000 de oameni care și-au găsit sfârșitul în flăcări. Torquemada rămâne în istorie ca un bigot religios nebun, „omul care ar fi fost în stare să-L ardă și pe Hristos de dragul iubitei sale Biserici Catolice”.[2]

Creștinismul de azi își continuă sluțirea deși se vede cum nu se poate mai frumos. Diavolul chinuie mai rar trupuri în flăcări (doar prin tările unde creștinii sunt o minoritate), dar se folosește de Biserică prin a trimite cât mai multe suflete în flăcările iadului. Cele mai de succes metode sunt sărbătorile în care cei vii sărută racle cu morți (pentru că așa îi poate îndepărta pe oameni de Acela care este Viața); în care Hristos este vândut pentru icoane și sticluțe de tărână „sfântă” și sufocat de canoane și acatiste. Diavolul știe ceea ce noi nu știm sau am uitat: întâlnirea cu morții aduce moartea, plecăciunea în fața obiectelor sfinte devine idolatrie cu acte în regulă, iar apa sfințită  e numai pentru oamenii care evită sfințirea.

Pentru omul care fuge de pocăință ca dracul de tămâie, religia este mai de dorit decât spiritualitatea, bigotismul și fanatismul mai de preferat decât omenia și mila, catedralele (ne)mântuirii neamului mai iubite decât omul însuși.

Privind spectacolul creștin-religios dezgustul e un simțământ mai des întâlnit  decât plăcerea, dar asta nu înseamnă că Isus Hristos și-a pierdut din farmec ci doar că oamenii s-au lăsat fermecați de Hidosul veacului acestuia. Hristos continuuă să rămână frumos, Cel mai frumos, iar o dovadă este faptul că deși i-am sluțit chipul prin viața și trăirilenoastre deviante, El continuă să ne numească „ai săi” și să ne delege pe mai departe să-L reprezentăm în loc se descotorosească de noi.

Schimbarea la față a creștinismului se va întâmpla doar dacă fiecare în mod personal vrea să-i fie schimbată inima prin întâlniri repetate cu Scriptura, rugăciunea și omenia exersată continuu; altfel creștinismul nostru e o păcăleală sau o intenție bună care are ca destinație iadul.

Fiecare putem purta în viața noastră frumosul chip hristic și să facem din creștinism un anotimp de veșnică înnoire. De azi, fii și tu un om frumos!

 



[1] Simon Sebag Montefiore, Monștri, Ed. Litera, București, 2013, pp. 112-115

[2] Idem, pp. 167-169

Odă bucuriei (II)

Bucuria nu este o opțiune atașată vieții ci componentă vitală, mai mult, bucuria este o poruncă divină: „Bucurați-vă întotdeauna! (1Tes.5:16). Astfel că a refuza să te bucuri sau a încerca să-ți fabrici o bucurie artificială înseamnă…

10 luni

Odă bucuriei

Spre o filozofie și teologie a bucuriei Bucuria este fundamentală pentru existența și bunăstarea noastră ca și oameni. Și pentru că este o valoare capitală a umanității nu este de mirare că hoții și călăii…

10 luni

2 comentarii

    Cu toate nebuniile aduse de oameni în cadrul Evangheliei, creștinismul rămâne deosebit prin natura învățăturilor sale, nu atât prin oamenii care tot încearcă să le întrupeze. De multe ori, doar mișcările de reformă au fost cele care au mai reînviat adevăratul spirit apostolic. În rest, bigoții și îndrăzneții au dominat în el. Nu am prea mari speranțe pentru o revitalizare de masă, ceva care să atragă atenția. Dacă aș fi agnostic, nu aș fi curios de câte o biserică unde parcă dragostea și ajutorul reciproc sunt la ordinea zilei… asta pentru că știu că asemenea lucruri nu durează.
    Sunt fascinat de frumusețea standardului, indiferent dacă oamenii ajung sau nu la el… trăit de Hristos, creștinismul mi se pare extraordinar… Să mă tot plîng de cât de înguști și neciopliți sunt semenii, mi se pare waste of time. Oricum, un reacționar în plus nu va schimba nimic.
    Nice article!

    Paul… sunt de acceași părere: „creștinismul rămâne deosebit” dar sunt mâhnit de repetența și inapetența de a ne ridica la o „minima moralia” cu spunea dl Pleșu.
    nu vreau sa fiu unul dintre cei care stau in stadion vieții si comentează rateurilor atleților… de aceea prin scriitura mea vreau sa contagiez si pe alții întru avântare către drumul binelui și frumosului…
    tks for stopping by…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *