Dă-mi Doamne ochii Tăi!

„Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea!…” (Habacuc 1,13a).

Spunem că vedem, dar vederea ne e slabă şi atât de limitată… şi atât de selectivă. Privirea ne e atât de mult aţintită înspre jos şi josnicie şi atât de rar spre înalt, cer şi măreţie. Iubim oamenii după culoarea ochilor, adică ceea ce izbeşte privirea, mai rar după culoarea inimii, sau ceea ce poate vedea credinţa. Privim mult la ce ne place nouă şi mai puţin la ce Îi place Lui. Că avem ochii slabi e şi dovada că nu putem face deosebirea dintre păcat şi păcătos, şi asta ne conduce să trecem cu vederea păcatul dar să trecem cu tăvălugul peste păcătos. Astfel, ochii noştri nu pot vedea păcătosul în timp ce ochii Lui curaţi nu pot vedea păcatul.

Dă-mi Doamne ochii Tăi, să pot vedea frumosul din fiecare om, măreţia firului de iarbă. Dă-mi Doamne ochii Tăi să nu pot suferi răul dar să iubesc pe cei care-l mai săvârşesc. Dă-mi Doamne ochii Tăi să mă pot privi pe mine aşa cum sunt, să mă văd aşa cum tu mă vezi. Să văd că sunt gol, ca apoi să vreau să fiu umplut cu Tine. Să văd că sunt un nenorocit ca apoi tu să mă fericeşti cu prezenţa Ta. Să văd că nu văd, ca apoi Tu să-mi oferi ochi curaţi. Dă-mi Doamne ochii Tăi, să văd zilnic cât de Frumos eşti, iar apoi frumuseţea Ta să mă cucerească, să am drag de Tine şi de tot ce Tu îmi spui. Dă-mi Doamne ochii Tăi, ochii Tăi de culoarea dragostei.