Atentat la speranţă şi credinţă

4. Şi împăratul Egiptului le-a zis: „Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de la lucrul lui? Plecaţi la lucrările voastre.”
5. Faraon a zis: „Iată că poporul acesta s-a înmulţit acum în ţară, şi voi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?”
6. Şi chiar în ziua aceea, faraon a dat următoarea poruncă isprăvniceilor norodului şi logofeţilor:

9. „…Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.” (Exodul 5)

La o distanţă de 40 de ani de faraonul copilăriei si tinereţii lui Moise, pe scena politică a Egiptului şi a lumii de atunci se ridică un alt faraon care iese în evidenţă prin tupeu şi nesimţire crasă la adresa lui Dumnezeu.

Despre faraonul de dinaintea lui, Moise ne spune în primul capitol că acesta „nu cunoscuse pe Iosif”, în timp ce despre faraonul din prezentul lui, Moise scrie că acesta că „nu-L cunoştea pe Domnul” şi nici nu avea interes să-L cunoască.

Primul faraon a poruncit înmulţirea orelor de muncă pentru a-i împiedica pe evrei să se mai înmulţească ca să nu mai fie o ameninţare pentru imperiu. Acest faraon va da o poruncă mult mai aspră având un scop mult mai crud. Era peste puteri să faci acelaşi număr de cărămizi cu materie primă pe care trebuia să ţi-o procuri singur. Porunca era o batjocoră mai ales că nu era nevoie de mai multe cărămizi. Scopul sardonic al poruncii urmărea decimarea speranţei şi credinţei într-un viitor mai bun, o speranţă ce tocmai fusese reaprinsă de vestea eliberării adusă de Moise şi de Aron, poporului. Speranţa şi credinţa sunt ultimele resurse de energie pozitivă după ce ţi s-au răpit libertatea şi demnitatea umană.

Declaraţia lui Faraon: „Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci” era un mod de a spune: „Răpiţi-le speranţa şi credinţa!”

Porunca imperială era un mijloc de comunica evreilor mesajul că viitorul lor este limitat la facerea de cărămizi. A gândi Continue „Atentat la speranţă şi credinţă”